Încerci o sută și alegi doi, trei…

Se zice că prietenii sunt ca vinul: cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai buni!

Nu prea am crezut în vorba asta până acum aproximativ un an, când am reîntâlnit vechi prieteni, cu care nu mai păstrasem legătura prea strânsă din diverse motive mai mult sau mai puțin obiective. Ceea ce mă uimește de fiecare dată e ușurința cu care povestim și râdem din prima clipă în care ne revedem, ca și cum ne-am văzut după o săptămână, nu după doi, trei, cinci ani. Eu sunt de părere că aceia sunt prietenii vechi dar buni, adevărați. 

Mulți dintre noi ne dorim să avem mulți prieteni sau credem că avem mulți atunci când suntem în perioada aceea în care ne transformăm din adolescenți în tineri. De obicei în timpul facultății. Avem impresia că suntem peroane sociabile care au mulți prieteni, fără să ne dăm seama de context, fără să facem deosebirea între prieteni, amici, cunoștințe.

Evident că suntem înconjurați de mulți omuleți, că avem un anturaj. Doar facem parte dintr-o colectivitate formată din oameni de aceeași vârstă, aceeasi educație, studiem aproximativ aceleași lucruri și frecventăm în general aceleși locuri.

Fiecare din noi am avut o gașcă, un grup de prieteni, mereu aceiași sau poate noi grupuri se adăugau în perioade diferite. Unii din noi au și acum prieteni din copilărie, alții poate au pierdut contactul cu ei. Am adaugat mereu noi oameni în viața noastră la capitolul prieteni. S-a mai format un grup în liceu, apoi un altul în facultate, un altul la locul de muncă și tot așa.

Dar care din cei mulți sunt cu adevărat prieteni? Câți dintre ei trec testul timpului? Noi la rândul nostru ne putem numi cu adevărat prieteni pentru câte persoane care au făcut sau fac parte din viața noastră la un moment dat și eventual avem o influență bună asupra lor?

Părinții mei mereu mi-au spus că prietenii buni de obicei îi numeri pe degetele de la o mână. Nu prea am înțeles sensul acestor vorbe în adolescență. Pe măsură ce au trecut anii însă, am cunoscut mulți oameni pe care i-am considerat prieteni, mi-am luat-o în freză de la o parte din ei, am fost dezamăgită și afectată de comportamentul multora, m-au surprins în mod plăcut și mi-au fost alături oameni cărora nu mă așteptam să le pese. În cele din urmă am înțeles cu adevărat ce spuneau părinții mei. Și le-am dat dreptate. Cu siguranță odată cu experiența de viață, cu maturizarea, vine și ușurința în a înțelege cuvintele și mai ales dincolo de ele.

Am ajuns la concluzia că în viața fiecăruia din noi au trecut, trec și vor trece oameni de tot felul. Unii rămân, fie că vor ei, fie că ne străduim noi să îi păstrăm. Alții rămân atât timp cât le suntem de folos, după care uită că am existat vreodată. De multe ori faptul că mergem pe durmuri diferite de la un punct încolo, ne face să întrerupem parțial sau total contactul cu anumiți oameni. Ne infuențează mediul în care ne trăim viața, principiile după care ne ghidăm, preocupările pe care e avem, și de cele mai multe ori ne înprietenim cu cei care au aceste chestiuni în comun cu noi. După un timp diverse împrejurări ne aduc din nou lăngă cei pe care i-am uitat sau neglijat un timp. Mai povestim la fel? Mai suntem prieteni? Doar dacă știm să lăsăm deoparte diferențele dintre noi și să privim și să ascultăm prin prisma a ceea ce ne-a apropiat de prima dată. 

Important mi se pare ceea ce învățăm de la acești oameni. Poate că sună oarecum egoist. Vă veți întreba: “Dar nu e mai important ce influență avem noi asupra celor din viața noastră și ceea ce putem să îi învățăm noi pe ei?” Într-o lume ideală și plină de altruism da. Din păcate nu trăim într-o astfel de lume. Da, știu: dacă am depune cu toții un efort, putem face lumea în care trăim să fie mai bună. Putem! Sau mai bine zis, putem încerca!

Dar ce facem în privința celor care nu învață nimic de la noi? Ce facem cu cei care ne resping, deși avem intenții bune? Ce facem cu cei cărora mereu le dăm sfaturi bune și încercăm să îi protejăm de suferință sau dezamăgiri încercând să le dăm propriul exemplu de “așa nu” sau “așa da”, iar ei tot în direcția greșită merg? Ce facem cu ei? Îi abandonăm? Nu! Nu îi abandonăm! Îi lăsăm ca pe ei, să își ia propriile decizii și să facă așa cum îi taie capul! Libertatea are și ea rolul ei! E bine să mai lăsăm oamenii să mai dea și cu capul de pragul de sus, pentru că s-ar putea să fie singura metodă prin care înțeleg că “așa nu se face”. Am ajuns la concluzia că bine cu forța nu poți să faci nimănui. Ceea ce poți face însă e să fii acolo când prietenii au nevoie de un sprijin, fie el moral, financiar sau chiar fizic. Ceea ce poți face este să le fii prieten atunci când cred ei că au nevoie, nu atunci când crezi tu că au nevoie. În acest fel nu se vor simți sufocați și vor ști că au la cine să apeleze.