Atitudinea contează!

Femeia cu cele trei fire de păr

A fost odată o femeie care într-o dimineață, după ce s-a trezit, s-a uitat în oglindă și a observat că mai avea doar trei fire de păr pe cap. “Ei bine,” și-a zis ea, “Cred că astăzi am să îmi împletesc părul.” Așa a și făcut și a avut o zi minunată.

A doua zi s-a trezit, s-a uitat în oglindă și a observat că mai avea doar două fire de păr pe cap. “Hmmm,” și-a zis ea, “Cred că azi am să îmi fac o cărare pe mijloc.” Așa a și făcut și a avut o zi excepțională.

În ziua următoare s-a trezit, s-a uitat în oglindă și a văzut că mai avea doar un singur fir de păr pe cap. “Foarte bine,” și-a zis ea “Astăzi am să îmi strâg părul într-o codiță”. Așa a și făcut și a avut o zi amuzantă.

Următoarea zi s-a trezit, s-a uitat în oglindă și a văzut că nu mai avea nici măcar un fir de păr pe cap.

“Eeeiiiii!” a strigat “Azi nu trebuie să îmi aranjez părul!”

Atitudinea e totul!

Iubește generos…. Vorbește blând…. Folosește tot ceea ce ai și tot ceea ce nu ai și creează-ți opera de artă … Fii mereu pozitivă indiferent de cât de grele par unele momente ale vieții… Fii mai bună decât e necesar, deoarece toți cei pe care îi întâlnești își duc propriile lupte… Apreciază profund ceea ce ai… 

și … doamnelor, bucurați-vă din plin de viață!… Cu sau fără freză aranjată!

Această istorioară amuzantă și plină de învățăminte (a cărei sursă originală nu o cunosc) am primit-o ieri de la o colegă de muncă, o femeie veselă și foarte carismatică! A vrut să îmi facă ziua mai bună, să ma facă sa zâmbesc mai mult! A reușit și îi mulțumesc pentru gândul bun pe care l-a avut!

M-am gandit să împărtășesc și eu la rândul meu această povestioară cu voi, să vă aduc un zâmbet pe buze și să vă las să trageți propriile concluzii de aici!

Singurul îndemn pe care l-aș adăuga este: Fiți optimiști și încercați să vedeți partea bună a oricărui lucru sau oricărei întâmplări care la prima vedere pare a fi total în zona negativului!

Priviți partea plină a paharului și zâmbiți mai mult! :)

Încerci o sută și alegi doi, trei…

Se zice că prietenii sunt ca vinul: cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai buni!

Nu prea am crezut în vorba asta până acum aproximativ un an, când am reîntâlnit vechi prieteni, cu care nu mai păstrasem legătura prea strânsă din diverse motive mai mult sau mai puțin obiective. Ceea ce mă uimește de fiecare dată e ușurința cu care povestim și râdem din prima clipă în care ne revedem, ca și cum ne-am văzut după o săptămână, nu după doi, trei, cinci ani. Eu sunt de părere că aceia sunt prietenii vechi dar buni, adevărați. 

Mulți dintre noi ne dorim să avem mulți prieteni sau credem că avem mulți atunci când suntem în perioada aceea în care ne transformăm din adolescenți în tineri. De obicei în timpul facultății. Avem impresia că suntem peroane sociabile care au mulți prieteni, fără să ne dăm seama de context, fără să facem deosebirea între prieteni, amici, cunoștințe.

Evident că suntem înconjurați de mulți omuleți, că avem un anturaj. Doar facem parte dintr-o colectivitate formată din oameni de aceeași vârstă, aceeasi educație, studiem aproximativ aceleași lucruri și frecventăm în general aceleși locuri.

Fiecare din noi am avut o gașcă, un grup de prieteni, mereu aceiași sau poate noi grupuri se adăugau în perioade diferite. Unii din noi au și acum prieteni din copilărie, alții poate au pierdut contactul cu ei. Am adaugat mereu noi oameni în viața noastră la capitolul prieteni. S-a mai format un grup în liceu, apoi un altul în facultate, un altul la locul de muncă și tot așa.

Dar care din cei mulți sunt cu adevărat prieteni? Câți dintre ei trec testul timpului? Noi la rândul nostru ne putem numi cu adevărat prieteni pentru câte persoane care au făcut sau fac parte din viața noastră la un moment dat și eventual avem o influență bună asupra lor?

Părinții mei mereu mi-au spus că prietenii buni de obicei îi numeri pe degetele de la o mână. Nu prea am înțeles sensul acestor vorbe în adolescență. Pe măsură ce au trecut anii însă, am cunoscut mulți oameni pe care i-am considerat prieteni, mi-am luat-o în freză de la o parte din ei, am fost dezamăgită și afectată de comportamentul multora, m-au surprins în mod plăcut și mi-au fost alături oameni cărora nu mă așteptam să le pese. În cele din urmă am înțeles cu adevărat ce spuneau părinții mei. Și le-am dat dreptate. Cu siguranță odată cu experiența de viață, cu maturizarea, vine și ușurința în a înțelege cuvintele și mai ales dincolo de ele.

Am ajuns la concluzia că în viața fiecăruia din noi au trecut, trec și vor trece oameni de tot felul. Unii rămân, fie că vor ei, fie că ne străduim noi să îi păstrăm. Alții rămân atât timp cât le suntem de folos, după care uită că am existat vreodată. De multe ori faptul că mergem pe durmuri diferite de la un punct încolo, ne face să întrerupem parțial sau total contactul cu anumiți oameni. Ne infuențează mediul în care ne trăim viața, principiile după care ne ghidăm, preocupările pe care e avem, și de cele mai multe ori ne înprietenim cu cei care au aceste chestiuni în comun cu noi. După un timp diverse împrejurări ne aduc din nou lăngă cei pe care i-am uitat sau neglijat un timp. Mai povestim la fel? Mai suntem prieteni? Doar dacă știm să lăsăm deoparte diferențele dintre noi și să privim și să ascultăm prin prisma a ceea ce ne-a apropiat de prima dată. 

Important mi se pare ceea ce învățăm de la acești oameni. Poate că sună oarecum egoist. Vă veți întreba: “Dar nu e mai important ce influență avem noi asupra celor din viața noastră și ceea ce putem să îi învățăm noi pe ei?” Într-o lume ideală și plină de altruism da. Din păcate nu trăim într-o astfel de lume. Da, știu: dacă am depune cu toții un efort, putem face lumea în care trăim să fie mai bună. Putem! Sau mai bine zis, putem încerca!

Dar ce facem în privința celor care nu învață nimic de la noi? Ce facem cu cei care ne resping, deși avem intenții bune? Ce facem cu cei cărora mereu le dăm sfaturi bune și încercăm să îi protejăm de suferință sau dezamăgiri încercând să le dăm propriul exemplu de “așa nu” sau “așa da”, iar ei tot în direcția greșită merg? Ce facem cu ei? Îi abandonăm? Nu! Nu îi abandonăm! Îi lăsăm ca pe ei, să își ia propriile decizii și să facă așa cum îi taie capul! Libertatea are și ea rolul ei! E bine să mai lăsăm oamenii să mai dea și cu capul de pragul de sus, pentru că s-ar putea să fie singura metodă prin care înțeleg că “așa nu se face”. Am ajuns la concluzia că bine cu forța nu poți să faci nimănui. Ceea ce poți face însă e să fii acolo când prietenii au nevoie de un sprijin, fie el moral, financiar sau chiar fizic. Ceea ce poți face este să le fii prieten atunci când cred ei că au nevoie, nu atunci când crezi tu că au nevoie. În acest fel nu se vor simți sufocați și vor ști că au la cine să apeleze.

Atenție la neatenție!

Am văzut azi dimineață spot-ul de mai jos.  

http://videosift.com/video/OTHER-PEOPLE-MAKE-MISTAKES-SLOW-DOWN-1

Am rămas impresionată și fără cuvinte preț de câteva secunde. În primul rând pentru că mi se pare a fi unul din cele mai bune spot-uri de conștientizare a limitării vitezei și a faptului că greșelile de cele mai multe ori se fac de ambele părți. Apoi pentru că mi-a amintit de un accident de prin Lețcani, care a avut loc pe 17 decembrie 2013.

Țin minte data pentru că mă îndreptam spre Pașcani în interes de muncă și, cu toate că mi-am calculat eu timpul necesar cu tot cu marje pentru neprevăzut, am întârziat la întâlnirea pe care o aveam. Am întârziat pentru că am rămas și eu, ca și ceilați participanți la trafic, blocați într-o coadă de mașini, care așteptau. Și așteptau...

Abia după vreo jumătate de oră de stat pe loc, am înțeles de ce așteptam, eu fiind aproape convinsă că ne-am apropiat de trecerea la nivel cu calea ferată și că așteptam să treacă trenul. Cu atât mai mult cu cât nu se mișca nimic nici din sens opus. Nu, nu era trenul. Am înțeles atunci când am văzut venind de pe contrasens două ambulațe însoțite de o mașină de poliție. În scurt timp coloana de mașini s-a pus în mișcare, lent, iar la un moment dat am trecut pe lângă locul accidentului și am văzut ceea ce ar fi urmat la finalul spot-ului.

Unul din ei mergea prea repede, un camion, iar celălalt, o dubiță, a crezut că are timp să iasă de pe un drum secundar. Urmările deciziilor greșite pe care le-au luat fiecare dintre șoferi nu sunt greu de imaginat...

După ce am trecut de locul accidentului am constatat că nu aveam cum să ajung la ora stabilită în Pașcani decât dacă o călcam... pedala de accelerație. Dar mi-am spus: “NU! Dacă nu ajungi la timp nu se întâmplă o tragedie! Dar dacă te grăbești aiurea e posibil să se întâmple!”  

De fiecare dată când încep să mă precipit la volan, îmi aduc aminte de vorbele celui care a făcut din mine șofer, prin încrederea totală pe care mi-a acordat-o atunci când mi-a dat mașina pe mână, deși eram un începător mai nepriceput decât toți începătorii. Nu, nu e vorba de instructorul auto cu care am făcut școala de șoferi! De la el am reținut un singur lucru: “Nu ocoli pietonii pe trecere, acordă-le prioritate!” Dacă ar ști el că încă mai fac asta, chiar și după atât de mult timp…

E vorba de socrul meu, căruia îi voi fi mereu recunoscătoare pentru că a crezut în mine atunci când, din puctul meu de vedere, nu meritam. El mi-a dat foarte multe sfaturi, m-a susținut necondiționat și m-a determinat mereu să îmi depășesc temerile, limitările pe care credeam că le am, făcând din mine o șoferiță încrezătoare și sigură pe instincte, reflexe și mod de a conduce! Mereu îmi spunea să nu mă grăbesc, să nu mă enervez, să nu iau decizii pripite la volan, pentru că și dacă voi ajunge cu un sfert de oră mai târziu la destinația propusă, nu va fi nici o problemă... în schimb dacă nu mai ajung, va fi!

Îmi place să conduc și aș vrea să cred că sunt o șoferiță prudentă. Cel mai probabil pentru că am un instinct de autoconservare extrem de bine pus la punct. Mă gândesc uneori că degeaba ești tu atent și încerci să nu faci trăsnăi în trafic, dacă uneori sunt alții care nu sunt conștienți de cât de mult rău pot face prin teribilismul și neatenția la volan, și trebuie să te ferești de ei, dacă ai norocul să ai timp de reacție.

Ar fi atât de simplu să ne protejăm atât propria viață și a celor care sunt în mașină cu noi, cât și a celorlalți participanți la trafic, dacă am fi mai cumpătați, mai calmi, mai puțin impulsivi și am lua decizii corecte atunci când conducem. Iar toate astea le putem aplica nu numai atunci când conducem mașina, ci la modul general croindu-ne drumul prin viață.

Un dar neprețuit

Stând de vorbă la un ceai cu o persoană dragă mie despre viață și ce asteptăm de la ea, am realizat un lucru pe cât de adevărat, pe atât de trist… viața în sine e o continuă așteptare…  sau un continuu regret al vremurilor care au fost și nu mai sunt! 

Pentru că o facem noi să fie așa!!!

Când suntem mici așteptăm să creștem mari, când suntem la școală așteptăm vacanța, când suntem în vacanță așteptăm să terminăm școala în idea că după școală va urma o lunga vacanță fără teme acasă… și mare ne e surprinderea când aflăm pe pielea noastră că nu e chiar așa. 

Apoi așteptăm să dăm bacul, să intrăm la facultate, să absolvim facultatea, să facem și alte studii, să terminăm studiile, să călătorim, să ne căsătorim, să ne cumpărăm o casă, să ne întemeiem o familie, să avem un copil, să crească mai mărișor copilul, să meargă la grădiniță, apoi la școală, la facultate, să se căsătorescă, să avem nepoți, să crească nepoții mari… Și tot așa!

Și apoi ce? Și apoi îmbătrânim! Iar când suntem bătrâni așteptăm în continuare… Doar că la bătrânețe, din păcate, oamenii așteaptă să moară.

Trist… Dar adevărat!

Alteori oamenii pică într-o continuă stare de nostalgie, melancolie și se gândesc  foarte mult la trecut, încât ajung de fapt să trăiască în trecut. Nu are rost să trăim cu regrete că nu am făcut cutare lucru sau faptă. Nu putem schimba nimic din ceea ce a fost. 

Ceea ce putem să facem însă, e să ne amintim cu plăcere de trecut, să realizăm că avem amintitri frumoase, cărora să le zâmbim, nostaligic, iar ceea ce a fost negativ să încercăm să iertăm, poate chiar să uităm, sau să lăsăm să ne infruențeze prezentul sau viitorul într-un alt mod decât negativ, prin regrete continue. Să încercăm ceea ce nu am făcut sau nu am spus, să facem acum, să spunem acum! Ceea ce am greșit să împartașim cu cei din jur care acum poate persistă în greșeală pentru a le îndruma pașii prin exemplul nostru, în așa fel încât măcar ei, cand vor privi in urmă să zâmbească, nu nu să aibă regrete.

E păcat să reducem viața doar la a aștepta să se întâmple ceva anume în viitor sau la a regreta trecutul!

Hai să și trăim viața! Să trăim prezentul! Să ne oprim câteva secunde pe loc, să tragem adânc aer în piept, să ne uităm în jurul nostru, să zâmbim, să ne autoconștientizăm în locul și în momentul în care suntem și să realizăm ce minune e prezentul.

Am auzit undeva o frază care mi-a plăcut foarte mult și încerc să țin cont de însemnătatea ei:

"Yesterday is history, tomorrow is a mystery, but today is a gift. That's why we call it the present."

Nu e un moment mai bun decat prezentul pentru a trăi, pentru a ne bucura de momentul în care ne aflăm,de persoanele cu care suntem, de a trece la fapte și a ne face viața un pic mai frumoasă!

E adevărat că viața în sine nu e ușoară! Uneori e foarte darnică și frumoasă, alteori ne pune la pământ și ne doboară, dar ține de fiecare din noi să facem ceva bun cu ea, să ne demonstrăm nouă că putem să ne bucurăm de ceea ce ne-a oferit și să fim recunoscători, dar în același timp că, indiferent câte provocări ne lansează, putem lupta și putem ieși la suprafață, cu capul sus, transformând orice lucru sau fapt negativ în ceva pozitiv și frumos!

Închei așadar cu un sigur gând: Să trăim în prezent! „Mâine” nu știm dacă vine!

Rezoluții pentru noul an? NU! Încredere în el? DA!

Pentru prima dată de când mă știu, la sfârșitul anului 2013 nu mi-am făcut o listă de lucruri sau fapte pe care îmi propun să le fac în anul următor. Aproape în fiecare an pe 31 decembrie începeam să îmi fac liste, în minte, pe care ulterior le uitam parțial, cu tot felul de noi rezoluții pentru noul an ce era pe cale să înceapă. De cele mai multe ori lista era formată din shimbări pe care doream să le fac în legătură cu mine, cu felul meu de a fi, fără să îmi dau seama că aveam în minte niște rezultate finale, dar nicidecum metode de a acționa pentru a ajunge la acele rezultate. Evident că pe final de an toate acele rezultate nu prea erau concretizate.

În cursul lui 2013 am realizat că de fapt nu trebuie să imi propun să fiu în X sau Y fel, ci de fapt trebuie să mă cunosc eu pe mine, să mă autoconștientizez cu bune și rele, să fac pace cu mine, să mă accept, să realizez ce mă face fericită și ce nu, ce activități mă relaxează și mă ajută să mă detașez de stres și cotidian apăsător, cu cine îmi face bine să îmi petrec timpul și abia după ce ajung la o autocunoaștere suficient de firească să decid ce păstrez și ce nu, ce pot îmbunătăți, cu ce mă pot îmbogăți pe mine ca persoană, sufletește, în cuget și emoțional, ce pot să îmi dăruiesc mie, iar mai apoi să trec la fapte.

Odată ce tu cu propria ta persoană nu ești ok și bâjbâi, nereușind să te cunoști pe tine, nu ai cum să fii fericit, mulțumit și împăcat! Mai întâi trebuie să fii tu bine și să fii și să faci tot ce poți mai bun pentru tine, iar mai apoi și cei din jurul tău pe care îi iubești vor putea primi mult mai mult de la tine.

Și de fapt nu am nevoie de un plan, de o listă, de schițe sau orice altceva. Am nevoie de MINE.

Prin urmare, gata cu rezoluțiile, gata cu listele, gata cu planurile! Indiferent câte planuri și așteptări îmi schițez în minte sau pe hârtie, viața are oricum un mod ironic de a mă lua prin surprindere! Nu zic nicidecum să nu îmi stabilesc niște obiective și să încerc să le ating, ci pur și simplu cred că ar fi mai bine să învăț să TRĂIESC VIAȚA! Da! Să o las să mă ia prin surprindere și să fiu încrezătoare în forțele proprii, să cred în mine și doar așa voi face față atât surprizelor plăcute, cât și celor mai puțin plăcute care uneori nu fac altceva decât să mă determine să ies din zona de confort și să îmi depățesc limitele!

Viața, în ultimii doi-trei ani mi-au lansat atât de multe provocări, m-au surprins în atât de multe feluri și mi-au arătat că planurile mereu se schimbă și sunt influențate de n factori pe care nu aveam cum să îi iau în calcul, dar totodată mi-a demonstrat în primul rând mie că pot să fac față, că pot să depășesc tot felul de obstacole, că sunt puternică și că limitele mereu pot fi împinse mai departe!

Având în vedere toate aceste lucruri cred că e timpul să am încredere în mine, să țin capul sus, să zâmbesc, să iubesc, să dăruiesc, să trăiesc!

La mulți ani 2014! Te provoc: SURPRINDE-MĂ!