Sunt încă sub
efectul finalului cărții, final surprinzător de plăcut și firesc. Dragostea în
vremea holerei, fermecătorul roman al lui Gabriel Gacia Marquez m-a răscolit, a
reînviat în mintea și în sufletul meu tot ceea ce m-a făcut să cred în iubirea
necondiționată, în dragostea în forma ei pură, care poate învinge totul.
Sunt încrezătoare
că iubirea și dragostea profundă, sinceră, dezinteresată de material, e cea
care dăinuie în timp și transformă oamenii, locurile, timpul.
Orele pot părea
eternitate.
Lucrurile urâte
pot căpăta o formă de frumusețe pe care cei ce nu cunosc iubirea nu o pot
vedea.
Trecutul poate fi
șters cu buretele.
Un nou început e
posibil chiar și atunci când crezi că viața ți-a amărât sufletul prea mult
pentru a mai putea simți altceva decât regret și resemnare.
O simplă
strângere de mână poate fi simțită ca o călduroasă îmbrățișare.
Un sărut pe
frunte, atunci când ai mintea plină de gânduri negre, poate aduce liniștea și
lumina de care ai atât de multă nevoie.
Vârsta e ceva
relativ și deloc important.
Urmele lăsate de
timp pe chipul iubirii tale au un farmec aparte și nu ai renunța la ele
niciodată.
Cele mai firești
gesturi sunt din inimă și sunt dovezi de iubire, fără a fi premeditate, gândite
sau teatrale.
Iubirea se simte,
se arată, se înțelege din priviri, nu se rostește în cuvinte pline de clișee,
în citate din cărți sau din filme.
Îmbrățisarea
caldă a iubirii transmite un incredibil sentiment de siguranță și protecție.
Fiecare dimineață
pare a fi dimineața de Crăciun iar cadoul e încă o zi în care să simți toate
astea.
Luptând pentru
ea, arătând că îți pasă, trantând-o cu respect, înțelegere și blândețe,
comunicând, dându-i libertate și încredere, iubirea te însoțește toată viața.
